In politica, repetitia este o parte esentiala a oricarei campanii. Dar pentru alegatorii indonezieni, care merg la vot pentru a alege un nou presedinte pe 14 februarie, un angajament incepe sa sune putin prea familiar. Candidatii care spera sa conduca a treia cea mai mare democratie din lume au promis acum, de aproape doua decenii, ca vor creste rata de crestere a tarii la 7%.
Joko Widodo, presedintele in functie, cunoscut sub numele de Jokowi, a fost ales cu o astfel de promisiune in 2014. La fel a fost si predecesorul sau, Susilo Bambang Yudhoyono, care a ajuns in functie in 2004. De data aceasta, doi dintre cei trei concurenti fac angajamente similare. Ganjar Pranowo, fost guvernator al Java Centrala, are un obiectiv de crestere de 7%. Prabowo Subianto, ministrul apararii al Indoneziei si favoritul, a sugerat ca este posibila o crestere de doua cifre.
Pana acum, doua decenii de promisiuni au ramas scurte. Economia Indoneziei a crescut cu aproximativ 5% anul trecut, aproape de rata medie din ultimele doua decenii. Ultima expansiune de 7% a tarii a avut loc in 1996, un an inainte de criza financiara asiatica (vezi graficul 1). De la tranzitia Indoneziei la democratie in 1998, promisiunile de crestere mai mare au fost mult mai frecvente decat politicile care ar putea incuraja o astfel de schimbare.
Presedintele in functie are realizari de etalat. In urma cu un deceniu, tara a fost una dintre „Cinci fragili”, un grup de economii de piata emergente vulnerabile la rate mari ale dobanzilor din strainatate si un dolar puternic. Astazi, contul sau curent este aproximativ echilibrat, iar datoriile externe modeste. Dupa scaderi legislative si legale, proiectul de lege omnibus al lui Jokowi, care reduce restrictiile asupra investitiilor straine si simplifica acordarea de licente, a devenit in sfarsit lege anul trecut. Infrastructura Indoneziei s-a imbunatatit in ultimul deceniu, ajutata de constructia a mii de kilometri de drumuri.
Cu toate acestea, cea mai mandra realizare a guvernului este politica sa industriala axata pe nichel. Metalul este folosit in bateriile pentru vehicule electrice, iar Indonezia are cele mai mari zacaminte din lume. Exportul majoritatii minereului brut a fost interzis din 2014, scopul fiind de a forta companiile sa prelucreze si sa produca in Indonezia. BYD, Ford si Hyundai se numara printre producatorii de automobile care investesc acum in tara. Exporturile de ferronickel, o forma prelucrata a metalului, au crescut de la 83 de milioane de dolari in 2014 la 5,8 miliarde de dolari in 2022.
Desi deschiderea catre investitii atat din China, cat si din Occident si un depozit enorm de metal vital al bateriei se dovedeste a fi o combinatie puternica, exista riscuri pentru abordare. Una este tehnologica. Cullen Hendrix de la Institutul Peterson pentru Economie Internationala, un think-tank, observa ca bateriile cu fosfat de litiu-fier, care nu contin nichel, devin din ce in ce mai populare. Bateriile cu ioni de sodiu, care nu au nevoie nici de nichel, nici de litiu, ar putea depasi ambele tipuri. Luna trecuta, JAC Motors, un producator auto chinez sustinut de Volkswagen, unul german, a livrat clientilor primele vehicule comerciale alimentate cu baterii cu ioni de sodiu.
Exista, de asemenea, semne ca factorii de decizie indonezieni invata lectii gresite din succesul lor de nichel. In ciuda oportunitatilor evidente din arhipelagul insorit, investitiile in energie solara sunt suprimate de regulile conform carora panourile trebuie sa contina o multime de materiale produse pe plan intern. Anul trecut, TikTok, o platforma video de scurta durata, a fost impinsa intr-o legatura cu Tokopedia, o firma indoneziana de comert electronic. A platit 840 de milioane de dolari pentru o participatie de 75% in firma, dupa ce noile reglementari i-au oprit propriile operatiuni de comert electronic in tara.
Mai mult, intreprinderile indoneziene raman inabusite de reglementarile locale, in ciuda reformelor introduse de legea omnibus. Regulile care cer ca importurile sa fie controlate in anumite puncte de intrare sunt echivalente cu un tarif de 22%, potrivit cercetarilor Bancii Mondiale – de peste doua ori media din Asia de Sud-Est. Intr-adevar, barierele netarifare impun costuri echivalente cu 60-130% din costul calculatoarelor, electronicelor si echipamentelor de transport. Campania electorala a prezentat putine propuneri concrete de politica economica, dar niciunul dintre candidati nu si-a exprimat zelul pentru eliminarea numeroaselor restrictii comerciale ale tarii.
Politica industriala a Indoneziei submineaza oficialii atunci cand incearca sa atraga investitori care nu au nevoie de resursele tarii. Malaezia, Thailanda si Vietnam, care impun mai putine restrictii investitorilor externi, sunt destinatii mai evidente pentru firmele care cauta alternative la productia chineza. In consecinta, exporturile de electronice ale Indoneziei nu sunt doar mai mici decat orice alta economie mare din Asia de Sud-Est; au crescut si mai lent (vezi graficul 2). Ponderea exporturilor indoneziene catre America este mai mica decat in cazul oricaruia dintre concurentii sai locali.
Desi Indonezia este o tara relativ tanara, pana la urmatoarele alegeri prezidentiale din 2029, acest vant din spate va fi disparut. Rata de dependenta a tarii – numarul copiilor sub 15 ani si al adultilor peste 65 de ani la 100 de adulti in varsta de munca – va incepe sa creasca constant din acel an. Fara incercari mai eficiente de a stimula economia, vorburile despre o crestere de 7% vor ramane iluzorii.
