Negocierile climatice: 30 de ani de speranta

Acum treizeci de ani exista speranta ca o lume care se incalzeste si-ar putea curata actul.

Nu a facut-o.

Statele Unite au contribuit la incheierea a doua acorduri istorice pentru a reduce schimbarile climatice, apoi le-au torpilat pe ambele cand noi administratii politice au preluat conducerea. Natiunile bogate si sarace se certau cine ar trebui sa faca ce. In acea perioada, Pamantul s-a incalzit si mai repede.

Speranta s-a topit, impreuna cu 36 de trilioane de tone de gheata, calculeaza oamenii de stiinta.

Din 1992, cand liderii mondiali s-au reunit pentru prima data pentru a aborda incalzirea globala, omenirea a aruncat in aer mai mult de un trilion de tone de dioxid de carbon care capteaza caldura din combustibilii fosili. Lumea a devenit mai calda cu 1,1 grade (0,6 grade Celsius).

Pe masura ce negociatorii climatici se aduna in Egipt pentru a incerca sa limiteze incalzirea viitoare la doar cateva zecimi de grad, oficialii si istoricii de lunga durata vad teme recurente in eforturile trecute, care inca rasuna astazi. Aceste teme implica amprenta uriasa a Statelor Unite si remorcherul dintre natiunile care s-au imbogatit datorita combustibililor fosili si tarile inca in curs de dezvoltare, care simt o durere disproportionata din cauza schimbarilor climatice si li se spune sa nu dezvolte mult carbune, petrol si gaze naturale.

„SUA au fost forta dominanta absoluta in toate acestea”, a spus istoricul negocierilor climatice Joanna Depledge de la Universitatea Cambridge din Anglia. „Ma tem ca SUA au fost atat cel mai bun, cat si cel mai rau lucru, intr-adevar, in ceea ce priveste negocierile.”

A inceput cu o nota inalta. In 1992, la cinci ani dupa un acord istoric de mediu de interzicere a substantelor chimice care consuma ozon, liderii mondiali au semnat un tratat la Rio de Janeiro la „Summitul Pamantului. „A inceput procesul oficial al Natiunilor Unite pentru a negocia reducerea emisiilor de carbon. Lumea a recunoscut ca schimbarile climatice „ne vor afecta pe toti si cu totii trebuie sa facem fata”, a amintit primul secretar al ONU pentru clima, Michael Zammit Cutajar.

Oren Lyons, pazitorul clanului testoasei din Natiunea Onondaga din New York, zeci de ani mai tarziu a numit-o cea mai mare intalnire la care a participat: „A existat un sentiment urias de bunastare, de a putea face ceva… Au fost multe de speranta acolo.”

Inger Andersen, un tanar oficial al Natiunilor Unite pentru dezvoltare la acea vreme, a declarat ca summit-ul a avut trei programe diferite si nimic nu le va opri.

„Vreau sa spun ca asta a fost. Am rezolvat-o”, a amintit Andersen, acum director executiv al Programului Natiunilor Unite pentru Mediu. „Vreau sa spun ca asta a fost. A fost uimitor, nu?”

Razboiul Rece tocmai se terminase si „mediul global a fost vazut ca o modalitate de a aduce impreuna tarile aflate anterior in razboi”, a spus Depledge. „A fost vazut ca un fel de mod benign, stii, de a coopera maternitate si placinta cu mere.”

„Da, a fost naiv, dar s-ar fi putut face”, a spus Depledge. „Astfel de propuneri inovatoare si interesante au fost inaintate in primii ani si, daca ar fi fost implementate, ne-am afla intr-o situatie mult mai buna.”

Aceasta a inclus un fond de asigurare pentru ideea dezastrelor in masa, care ar fi fost ideala pentru inundatia devastatoare din Pakistan din aceasta vara, care a pus sub apa o treime din natiune, a spus Depledge.

Derularea negocierilor a fost ideea responsabilitatilor diferentiate, tarile dezvoltate luand conducerea. Tara cheie care trebuia sa accepte acest lucru era emitatorul numarul 1 la acea vreme: Statele Unite.

„Cand ma uit in urma la asta acum, nu doar atunci, ci si dincolo de atunci, vad negocierea in mare masura ca un efort de a aduce SUA la bord si de a le mentine la bord, imediat”, a spus Cutajar.

In 1997, la Kyoto, Japonia, Statele Unite au negociat un acord prin care tarile dezvoltate ar fi redus emisiile de gaze care capteaza caldura la nivelurile din 1990 si mai jos. Cutajar a avut cele mai multe sperante din cariera lui. A fost un pas in directia corecta, care va fi urmat de si mai multi pasi, isi dadu seama.

„Flexibilitatea care defineste Protocolul de la Kyoto a fost conceputa foarte mult in SUA”, a spus el.

„Acel optimism a durat destul de mult timp… adevarata lovitura de ciocan la toate, a fost decizia presedintelui (George) W. Bush” de a anula acordul de la Kyoto, a spus Depledge. „A sunat intr-adevar ritmul foarte lent al acelui tratat important, obligatoriu din punct de vedere juridic, despre care credeam ca va fi inceputul – inceputul unei solutii de lunga durata la schimbarile climatice”.

Acordul de la Kyoto a continuat schiopatand, a spus Cutajar. In cele din urma, un nou acord neobligatoriu, in care fiecare tara a venit cu propriile obiective de emisii, a fost incheiat la Paris in 2015, dupa un acord secundar intre Statele Unite si China. Din nou, SUA si-au asumat un rol de lider. Acordul de la Paris a fost formulat cu delicatete, astfel incat Senatul SUA controlat de republicani sa nu fie nevoie sa-l ratifice.

Negociatorii au dansat literalmente in sarbatoare.

Din nou, o noua administratie republicana, de data aceasta presedintele a fost Donald Trump, a fost retrasa din intelegere. Apoi Joe Biden a reintrodus din nou SUA si negocierile se reiau cu Statele Unite, care se opun acum la ideea de a plati pentru daunele facute tarilor mai sarace care nu au emis prea multa poluare cu carbon, cum ar fi Pakistanul.

„SUA continua sa fie un partener dificil, dar esential”, a spus Cutajar.

Activistul de multa vreme pentru schimbarile climatice, Bill McKibben, a spus: „Singurul lucru pe care nu l-as fi putut prezice a fost cat de putin va reactiona societatea noastra atunci cand se va confrunta cu un avertisment clar din partea oamenilor de stiinta cu privire la cel mai mare pericol cu ​​care ne-am confruntat vreodata, ca vom conspira sa nu facem aproape nimic timp de 30 de ani. ani. Acordati-o pe munca extraordinara a industriei combustibililor fosili.”

Cercetarile academice si de alta natura au creditat industria combustibililor fosili pentru incetinirea sau oprirea eforturilor de lupta impotriva schimbarilor climatice, in special in Statele Unite.

Cutajar, pensionar de mult timp si care locuieste in Elvetia, nu mai are acea speranta care a inflorit in anii 1990.

„Nu pot spune ca sunt optimist”, a spus Cutajar intr-un interviu. „Rasa umana nu va fi distrusa, dar va avea loc o deplasare – miscarea oamenilor – la scara istorica. Exista deja. Vor fi mai multe.”